din aceeaşi colecţie: dacă totul e bun şi frumos, problemele sunt numai în mintea persoanei. dar mintea persoanei plină de probleme false nu e o problemă reală?

Încep aşa, pe ocolite...

Ca orice om decent, sunt ateu. Popimea mă exasperează cu ipocrizia ei unsuroasă, iar biserica ar face bine să devină o instituţie privată, fiindcă tot se comportă, cel mai adesea, ca un SRL. Iar Dumnezeul cărţilor sfinte e un tip cât se poate de imperfect, răzbunător, şantajist şi - chiar aşa - îngust în deplina sa atotputernicie. Ei bine, atunci care este dumnezeul meu? Pun întrebarea asta în ideea că există şi oameni convinşi că nu se poate trăi cu cerul gol deasupra capului, iar "toate astea" trebuie să aibă, vai, "un sens". (Nu trebuie neapărat, dar dacă oamenii insistă, mă supun.) OK, eu am doi dumnezei, nu unul. În primul rând, arta. Şi în al doilea rând natura.

N-am nimic împotrivă să mă înrudesc, pe cale naturală, cu parameciul verde şi cu drosofila melanogaster, apoi cu cimpanzeii, apoi cu hominizii. De ce? Fiindcă eu, ca homo sapiens, am ajuns să-mi exprim sensibilitatea la un anumit nivel de excelenţă artistică, fie că arta e doar techne, fie că e ceva mai mult, adică inspiraţie. Asta ca să nu mai spun că natura - mediul, ca să vorbim ca ecologiştii - este singura întâmplare favorabilă de care au beneficiat oamenii... Arta şi natura reprezintă, pe pământ, grandiosul, iar cerul poate rămâne complet gol - de zei şi de Dumnezeu.

Or, oamenii ce fac? Distrug, probabil din plictiseală, atât arta, cât şi natura - fiindcă pe Dumnezeu, să fim serioşi, l-au înecat demult în ipocrizie şi interese. Arta a devenit o "ocupaţie" sofisticată şi urbană la-ndemâna orşicui. Iar despre natură nici nu cred că trebuie să mai scriu ceva: e măcelărită.

Citesc, aşadar, pe Realitatea două chestii care m-au lăsat buşbec. Un tip a pictat nişte porci şi vrea să facă o expoziţie artistică. Iar în Dubai a fost proiectat un oraş al viitorului, pentru un milion de oameni, în formă de piramidă.

Deci, dacă peste 150 de ani, lumea o să trăiască în piramide de sticlă şi o să meargă la expoziţii artistice cu porci pictaţi, eu unul ajung să mă bucur de rapida finitudine a condiţiei umane. Ca să vă amuz, discutând o dată cu prietenul Cocea despre chestii din astea, iată ce-mi spune omul: "Bă, Mişule, planeta asta va atinge gradul maxim de civilizaţie când va fi acoperită integral cu tablă." Şi când, probabil, oamenii se vor îmbrăca în latex...

Negând arta şi natura, omul îl ucide, definitiv, pe Dumnezeu din el. Ori noi ce avem, pe pământ să preîntâmpine toate astea? Academicieni şi ecologişti? Ha, ha, ha :) E prea puţin.

Izvoare de filosofie. Breviar filosofic. Explorări actuale în domeniul filosofiei minţii(VII) Invitat prof. univ. Mircea Dumitru. Realizator Constantin Aslam ]]> http://sefke.wordpress.com/2008/09/06/opstaan/ Sat, 06 Sep 2008 19:11:26 +0000 sefke http://sefke.wordpress.com/2008/09/06/opstaan/
Foto: Barbara Rich

Deşi s-a născut în Elveţia, la 18 decembrie 1879, Paul Klee avea cetaţenia germană (lucru care mai târziu avea să îi provoace un profund disconfort). Tatăl său era profesor de pian iar Paul a urmat cursuri de vioară devenind încă din timpul şcolii un membru al orchestrei oraşului său natal. Cariera muzicală părea însă a-l limita pe tânărul artist, îi plăceau într-adevar Mozart si Bach (poate că o combinaţie dintre spirtul ludic a lui Mozart şi rigoarea lui Bach rezumă în mod perfect viitoarea viziune artistică a lui Klee) dar nu agrea muzica simfonică modernă prea mult. Relaţia sa cu muzica este oarecum paradoxală, în pictură avea să devină mai târziu un susţinător al avangardelor şi al progresului constant în artă. De ce a ales pictura şi nu muzica sau compoziţia muzicală (pe care avea să o considere un hobby) rămâne unul dintre marile mistere ale culturii moderne, răspunsul stă probabil în trei aspecte: primul ar fi o afinitate subiectivă pentru vizual, al doilea o încercare de a se desparţi de autoritatea paternă şi de voinţa talălui său (chiar dacă acesta a fost întotdeauna bine-intenţionat şi avea să îl susţină pe parcursul unei mari părţi din cariera sa) şi nu in ultimul rând credinţa că pictura, prin numărul infinit de nuanţe şi culori, forme şi senzaţii îi oferă o mai mare libertate de creaţie.

Odată alegerea facută, Klee începe un drum lung şi uneori greoi, spre autodefinire, un drum pe care are să îl parcurgă cu o rigoare uneori academică şi matematică şi cu o analiză de sine care are în final să ducă la o carieră şi o viaţă exemplară. Pleacă in 1897 la München unde trăieşte două vieţi antitetice, joacă rolul unui boem absolut, frecventează barurile din oraş şi are mai multe aventuri sexuale reuşind chiar să aibă un copil care însă va muri după doar patru săptămâni de la naştere dar pe de altă parte cunoaşte mediile înalte ale societaţii bavareze, ia parte la concerte şi e invitat el insuşi sa concerteze la întâlniri private. La una dintre aceste întâlniri are să o cunoască pe viitoarea sa soţie Lili Stumpf, ea însăşi cântăreaţă şi profesor de pian. La München, Klee studiază pictura la academia de arte frumoase sub îndrumarea a doi profesori (Heinrich Knirr şi Franz von Stuck) care aveau să recunoască încă din acea vreme potenţialul tânărului lor student. Tot la München ia pentru prima dată contact cu mediile artistice contemporane cunoscându-i între altele pe Franz Marc si Wassily Kandinsky cu care îl va lega o strânsă prietenie. Împreună cu aceştia dar şi cu alţi pictori expresionişti, formează “Der Blaue Reier”(Călăreţul Albastru) - o grupare a cărei imensă influenţă asupra culturii germane avea să fie cunoscută abia mult mai târziu. În această perioadă, Paul Klee nu reuşeşte să işi găsească încă un stil propriu, cochetează cu grafica şi cu desenul (excelează în special în domeniul graficii şi ilustrează antologia “Der Blaue Reiter” dar şi alte reviste), cu pictura pe sticlă (dezvoltând o tehnică proprie: zgârie cu vârful unui ac suprafaţa de sticlă înnegrită cu foc şi cu tempera pentru a da naştere unor forme exacte şi clare- poate cea mai cunoscută lucrare în acest stil o reprezintă un portret al tatălui său) iar primele experimente asupra culorii (şi în special asupra contrastelor şi nuanţelor) le are în acuarelă.

Abia după ce ia contact cu Robert Delaunay, Klee devine un pictor în adevăratul sens al cuvântului. La recomandarea lui Kandinsky vizitează atelierul marelui teoretician francez şi ia contact cu pulsul artei Parisiene. Discurile lui Delaunay reprezintă o revelaţie pentru încă tânărul artist, descoperă felul în care culorile interacţionează . Mai târziu avea să traducă ideile lui Delaunay din franceză în germană pentru revista “Der Sturm”, acest lucru demonstrând adânca admiraţie pe care o poartă pentru “cubismul orfic”. La Paris însă ia contact şi cu dadaismul,cu Picasso, Braque si Gris, cu Chagall şi cu clasicii artei moderne- o mare importanţă având-o Cezanne.

Însă evenimentul care avea să îl definească pe Klee ca pictor şi care îl va face să exclame: “eu şi culoarea suntem una. Sunt pictor”[1] este legendara vizită impreună cu Macke şi Moilliet în Tunisia la o cunoştinţă de a lui Moilliet, Dr. Ernst Jäggi. Lucrările din această perioadă ale celor trei artişti sunt foarte apropiate ca şi compoziţie şi alegere a culorilor. Putem vedea această asemănare în tablourile care infaţişează Kaiouran. Este vorba de trei acuarele care au ca elemente comune modul de tranziţie de la o culoare la alta, structura semi-cubistă, influenţată evident de Cezanne şi felul în care cei trei găsesc soluţia la problema reprezentării luminii infăţişând intreg spectrul luminos în diferite gradaţii. Rezultatul călătoriei in Tunisia sunt nişte acuarele semi-abstracte,aplicări ale teoriilor lui Delaunay, în care concretul şi realitatea încă predomină dar care deschid drumul viitoarelor căutări artistice ale lui Klee. Acesta se va întoarce la München pe 25 aprilie 1914, mai repede decât prietenii săi, cu sentimentul de a fi absorbit tot ceea ce putea din peisajele Tunisiei.

Apariţia unui stil autentic şi original, detaşat de toate curentele contemporane, cât şi primele succese financiare le va cunoaşte în perioada primului război mondial sub patronajul lui Herberth Walden, editorul revistei “Der Sturm” şi un patron al picturii expresioniste din spaţiul germanic. După moartea pe front a bunilor săi prieteni Macke şi Marc, Klee trece nu numai la o pictură originală, lirică, dar şi la credinţa în socialism (viziunea sa politică însă nu îşi va găsi niciodată locul în tablourile sale cum se întampla la Georg Grosz de exemplu), lucru care, după venirea la putere a partidului lui Hitler avea să îl coste foarte mult. Tablourile lui Klee din perioada primului război mondial sunt în adevăratul sens al cuvântului poetice. Lucrarea “Einst dem Grau der Nacht enttaucht”-„Odată ieşit din griul nopţii“ este o reprezentare vizuală a unei poezii scrise de însuşi Klee. Poemul este scris cu cerneală pe hârtie cu litere de tipar şi are două strofe separate de o linie groasă de gri. În spaţiul din interiorul şi din exteriorul literelor pictorul experimentează cu diferite culori, nuanţe şi contraste producând un efect de Babel. Tot în aceast timp începe să folosească pentru prima oară uleiurile şi să picteze pe pânză. Perspectiva dispare în totalitate, îi ia locul separarea lineară a spaţiului, linia care la Klee este vie, oarecum independentă de mâna pictorului; în funcţie de felul în care este trasată linia are să evolueze întreg tabloul. Se joacă şi cu trecerea de la o culoare la alta prin intermediul nuanţelor, cum putem recunoaşte foarte clar în “Scheidung Abends” (“Separare seara) sau “betroffener Ort” (Loc afectat). Un rol important în arta aparent strictă şi riguroasă a lui Klee îl are însă ludicul şi copilărescul (în catalogul lucrărilor sale pe care artistul îl alcătuieşte el include fară şovăială şi desene şi schiţe pe care le-a făcut ca mic copil sau ca adolescent neexperimentat). De multe ori, ca în “Puppen theater” (“teatrul de păpuşi”) din 1923, tabloul pare făcut din joacă, cu o libertate puerilă- acest lucru impreună cu acea nuanţă lirică, dau picturii sale tenta originală şi distinctă, fac din Klee ceva mai mult decât un adept al picturii matematice, exacte, îl deosebesc de Albers sau de Malevich chiar dacă căutările sale sunt comune cu cele ale celorlalţi doi artişti.

Dupa primul război mondial, pe 29.10.1920 când renumele sau a crescut deja aproape pe plan internaţional, Klee este invitat de către arhitectul Walter Gropius să adere la şcoala Bauhaus. Bauhaus-ul se aseamănă intr-un fel cu “The Arts and Crafts Movement” din Anglia secolului IXX. Încearcă sa unifice toate aspectele artei, să nu creeze doar pictori, graficieni sau sculptori ci meşteşugari; Bauhaus-ul pune accentul pe muncă, pe educarea tinerilor în toate domeniile până când aceştia sunt capabili să descopere singuri trucurile ascunse ale meseriei şi modul în care pot transmite mesaje spirituale stăpânind însă în întregime latura tehnică a profesiei lor. Definind Bauhaus-ul, Gropius spune: “Arta însăşi nu poate fi învăţată. Meşteşugul însă poate fi învăţat.“[2] Pentru Klee însă programul de la Bauhaus este prea rigid, el nu apare foarte des la cursuri şi seminarii iar la cursul practic îi lasă pe studenţi să picteze singuri. Bauhaus-ul nu îl va influenţa în mod direct, îl va face poate doar să privească într-o manieră mai didactică modul de executare a unei lucrări, lucru care îi va fi folositor şi câţiva ani mai târziu, după ce va abandona Bauhaus-ul şi va preda la Düsseldorf. Totuşi în această perioadă a fost foarte prolific, creeând un număr impresionant de tablouri şi putând să îşi perfecţioneze tehnica.Trece de la lucrările de mici dimensiuni cu care este obişnuit la monumentalul “Ad Parnassum” unde combină o multitudine de tehnici dând impresia unui imens mozaic. O serie de linii dau conturul unei structuri arhitecturale . Nu parăseşte însa nici abstracţiunea geometrică, chiar dacă în cazul lui, formele sunt mai libere, mai puţin exacte şi trasate în straturi groase de culoare (este de exemplu cazul lucrării “rhythmischer strenger und freier”- “mai ritmic mai riguros şi mai liber”). Îşi face apariţia o nouă tematică , una mistică, poate chiar religioasă. “Der Goldfisch”- “peştişorul auriu” apare ca o profeţie, simbolul se îmbină cu sublimul; peştele de un galben aprins înnoată în întuneric, ochii săi sunt hiptnotici, câţiva peştişori în tonuri de roşu şi ocru se retrag din calea sa, se văd trasate cu albastru închis câteva plante marine. Inevitabil însa dezastrul are loc, pe 30 ianuarie 1933 Hitler este numit cancelar al Germaniei, viziunea nazistă asupra artei care nu trebuie să fie doar pur ariană ci şi curată din punct de vedere politic face ca Klee să îşi piardă locul de muncă . Va emigra în Elveţia unde însă în încercarea de a căpăta cetăţenia elveţiană va primi acelaşi tratament ca şi în Germania, Elveţia, o ţară cu o şcoală artistică conservatoare nu este prea încântată să primească în rândurile ei un avangardist. Tablourile devin mai sumbre, mai grele parcă şi în orice caz mai triste, până şi titlurile vorbesc despre drama emoţională a artistului, cum ar fi “von der Liste gestrichen”-“tăiat de pe listă”-un autoportret sobru, personajul având ochii închişi şi buzele plecate iar culorile (maro,violet,oranj) transmit anxietate. Klee va face o boală de piele, poate şi din cauza stresului la care a fost supus în această ultimă perioadă, şi se va stinge pe 29 iunie 1940.Ultima sa lucrare este o natură moartă, nesemnată şi care nu poartă încă un titlu; în colţul din stânga al tabloului putem vedea un înger zâmbind...

Klee nu imită dar nici nu inventează, Klee relevă ceea ce este ascuns ochiului şi ceea ce devine vizibil doar după ce a fost prelucrat de artist. Există o lume în spatele lumii perceptibile empiric sau raţionalist, o lume feerică. Se vorbeşte uneori despre un Klee suprarealist, un Klee ce se aseamănă cu Tanguy sau cu Dali[3]. Influenţa suprarealistă însă nu există. Există asemănări care apar ca şi coincidenţe, Klee nu face parte din grupul dadaist de la Zurich, nici din suprarealismul sub Breton. Expoziţia lui Klee la Paris în 1925 trezeşte interesul suprarealiştilor care încearcă să şi-l revendice, Klee nu răspunde însă acestui interes, îşi păstrează detaşarea. Latura expresionistă a lui Klee nu poate fi negată, cel puţin începutul carierei sale este strâns legat de expresionişti. Doar că Germania înţelege prin expresionism toate mişcările de avangardă; avem elemente dadaiste, futuriste, suprarealiste şi foviste care conlucrează sub un singur nume. Klee rămane un independent şi un visător cum în acelaşi timp rămâne şi un cubist înfăţişând toate aspectele realităţii într-un singur plan, cu rigoare uneori geometrică şi cu o aplicare bine calculată a culorii. A-l defini pe Klee în prisma unor stiluri sau curente nu este doar absurd ci şi prostesc şi naiv.

Klee trezeşte însă în noi şi acea curiozitate copilărească, acea mistică medievală, acea stare de basm. Vedem în tablourile sale atât propriile noastre vise cât şi propriile noastre frici. Klee ne lasă să visăm, să ne închipuim că în spatele obiectului se mai află ceva şi că ceea ce ştiinţa ne spune, reprezintă doar o latură a ceea ce este. A privi o lucrare de Klee este echivalent cu a merge la vânătoare de dragoni, sau cu a sta în vârful unui munte în aşteptarea lui Sisif. Măestria lui Klee constă în a infăţişa trăirea spirituală, procesele spirituale, nu atât ca obiect ci ca sentiment. El nu pictează o rugăciune ci felul în care ruga ajunge la destinaţie, calea pe care aceasta o parcurge, distanţa dintre om şi Dumnezeu. Ceea ce Klee crează există în conştiinţa universală a omenirii iar stările pe care le naşte sunt comune tuturor, indiferent de spaţiul geografic sau de timp. Klee se adresează omului în forma sa ideală iar ideile sale sunt ideile care stau la baza oricărei căutări mistice, fie ea religioasă sau agnostică. Nu aş exagera dacă aş spune că Paul Klee priveşte, cel puţin cu coada ochiului, paradisul care ne-a fost interzis cândva, atunci când am uitat să privim lumea, nu pentru a căuta bogaţie sau adăpost ci pur şi simplu de dragul ideii de a exista.

Bibliografie:

Carola Giedion-Welcker,paul klee,Meridiane,Bucureşti,1972

Herbert Frank,la inceput a fost scandalul,Meridiane,Bucureşti,1971

Susanna Partsch,Klee,Taschen,Köln,2003

Stefano Zuffi si Francesca Castria,Pictura Modernă,Editura Fundatiei Culturale Române,1998

Ingo F. Walter si Karl Ruhrberg,Art of the 20^th century-volume I,Köln,1998.

Articolul prezinta cîteva din temele mai importante studiate de Jacques Maritain (1882-1973), un filozof crestin care a fost cunoscut si în România interbelica.

1. Critica bergsonismului

Maritain s-a format în perioada în care în Franta existau doua curente filozofice importante: scientism/pozitivismul (urmasii lui Taine) si idealismul neo-kantian, acesta dominînd mediile universitare. Reactia lui Bergson fata de aceste doua curente devine cunoscuta tocmai în anii de formare a lui Maritain (1900 -1906). În fata rationalismului abstract si de fapt antiumanist a ceea ce s-ar putea numi cultura dominanta în jurul anului 1900, Bergson reabilita viata, libertatea, timpul, intuitia. Maritain a fost cîtiva ani bergsonian, dupa ce – adolescent – se declarase spinozian.

Teologii catolici priveau însa cu îngrijorare bergsonismul – daca inteligenta nu este adaptata realului, ce devin formularile dogmelor? Catre treizeci de ani Maritain este atras de ceea ce atunci se numea aristotelo-tomism. Adeptii catolici, destul de numerosi de altfel, ai lui Bergson au fost deseori „modernisti“, iar modernismul fusese condamnat de Roma în 1907. De aceea Maritain va întreprinde, în 1913, o critica a bergsonismului: La philosophie bergsonniene, études critiques (Paris, Rivière, 1914).

Dupa Maritain, bergsonismul este un sistem „evolutionist“ care refuza substantele si esentele si se situeaza pe o pozitie anti-intelectualista. Intelectualismul cu elemente empirice al lui Aristotel – asa cum a fost el regîndit de catre Toma de Aquino – este prezentat în paralel cu pozitia lui Bergson. Crestinismul nu se poate acorda cu un vitalism anti-rationalist, cu elanul „evolutiei“, cu primatul devenirii asupra fiintei – el cere o ontologie, si o predominare a inteligentei. Biserica este, ca sa spunem asa, „fides et ratio“. Neo-romanticii crestini – Péguy, Le Roy, care se bazau pe durata si pe intuitia bergsoniana pentru a-si justifica credinta, prin refuzul pozitivismului, se înselau, cum bine arata enciclica Pascendi a lui Pius al X-lea.

Critica împotriva lui Bergson este dura si Maritain o va atenua în lunga prefata (60 pagini) la reeditarea din 1929 a cartii sale. Rolul lui Bergson în renasterea culturala crestina de la începutul secolului nu poate fi negat. Pe de alta parte, chiar din prima editie a cartii se recunostea buna intentie a lui Bergson în elaborarea unui filozofii concrete, spiritualiste si deschise religiei, chiar daca în fapt, efectele bergonismului ar fi „dizolvant“ ( Bergsonisme de fait et bergsonisme d'intention , articol publicat în 1912 în Revue Thomiste si reprodus în La philosophie bergsoniene ).

S-a remarcat pe buna dreptate ca prezentarea ulterioara a tomismului de catre Maritain este influentata în mare parte de felul de a pune problemele, de stilul gîndirii lui Bergson. Tomismul nu poate fi redus la un sistem abstract si atemporal, la un rationalism decorat cu un fronton crestin sau chiar la o ideologie – el acorda importanta ratiunii ca instanta suprema în plan natural, datorita acelei „capacitati metafizice a ratiunii“ despre care vorbeste un discipol al lui Maritain, P. Georges Cottier, sintetizînd mesajul enciclicei Fides et ratio ( Nora et Vetera , nr. 4, 1998).

Sursa

Tot aici puteti citi despre Epistemologia si Filozofia culturii si filozofia politica

Desigur, sunt rugati sa isi dea cu parerea, daca o au, toti cei ce intra pe aici cu vreun gand sau altul. O rugaminte pentru Poetul nepereche, cel care uzucapeaza bezmetice iubiri si se deda la acte confesorii: daca ai ceva de spus la tema, stimabile, te provoc sa o faci in versuri ri-ma-te. Hai, ca pentru tine nu poate fi greu!

Succes si ascultati aici!

Update, 5 septembrie: Initial a cerut ragaz o zi si doua pahare cu vin. Dar vinul pare sa fi fost bun. Ladies and gentlemen, Incze Klára. 
Asa cum puteti vedea si-n comments-uri, Sam a incurcat borcanele si in loc sa ia leapsa s-a dus la Lepsa (localitate din Vrancea despre care citesc ca vrea "sa devina un pivot al turismului romanesc"). Sam, sa ne spui si noua daca zona chiar e de un "pitoresc coplesitor".
Tot in comments-uri, gasiti urmele nestemate ale trecerii Poetului. Cand problema pe care o am cu wordpress-ul sau cu calculatorul se va rezolva, veti gasi un link catre blogul de vis al celui mai poet dintre juristi.
E bine!

Uimit în faţa miracolului cosmic – uimirea, cum spune Platon, fiind începutul oricărei filosofii – omul, fiinţă raţională, încercând să desluşească frumuseţea, grandoarea şi ordinea desăvârşită a Universului, a ajuns la ideea de divinitate – unicul principiu care explică originea, alcătuirea şi finalitatea lui.

Primul filosof grec ce a admis la originea lumii acţiunea unui principiu ordonator, denumit „nous”, a fost Anaxagora Însă cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator şi ordonator al lumii a fost Socrate. În viziunea lui Socrate, nu gândirea constituie esenţa cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefăcătoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele să se producă nu fiindcă e necesar, ci fiindcă e bine. O asemenea cauză nu poate fi decât de natură divină, iar acţiunea ei în lume – permanentă.

Platon, elevul lui Socrate, sistematizând gândirea mentorului său, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existenţa în sine cuprinde două laturi: una văzută – lumea fenomenală, şi alta nevăzută, suprasensibilă – lumea noumenală, lumea Ideilor.

În gândirea lui Platon, adevărata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare şi de aceeaşi natură. Ele constituie lumea de dincolo de timp şi spaţiu, lumea transcendentă, dominată şi pătrunsă de un principiu de natură divină – Ideea de Bine.

Lumea fenomenală, lumea sensibilă, este o umbră a Ideilor. Materia, care pare a exista în Univers, este o simplă nonexistenţă, fiind, de fapt, „ceea ce nu este”. Lucrurile din natură iau naştere prin încorporarea Ideilor în materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. După cum se poate observa, lucrurile sensibile, „umbre” sau simple „copii” ale Ideilor, nu au o realitate ontologică decât în măsura în care „participă” la lumea pură a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare.

După Platon, Ideile, deşi sunt absolute, ele nu posedă totuşi acelaşi grad de desăvârşire. Există o ierarhie a Ideilor – în fruntea cărora se află Adevărul, Frumosul şi Binele – acesta din urmă fiind considerat Divinitatea însăşi, numit de Platon „demiurgos” – principiu raţional, organizatorul, „arhitectul” şi „creatorul” Universului.

După cum reiese din întreaga operă a lui Platon, dar cu precădere din lucrarea Statul, partea a doua şi din Phedros, filosoful grec concepea Divinitatea ca o simplă Idee, întrunind în sine toată desăvârşirea. Ea este neschimbătoare şi bună. Ea este originea Binelui în lume, iar aceasta e manifestarea ideii Binelui. Prin această idee, Platon se ridică la o concepţie înaltă despre Divinitate, care, la el se confundă cu Ideea Binelui absolut, ca origine a tuturor ideilor şi ca singura putere creatoare, ce stăpâneşte atât macro cât şi microcosmosul. Cunoaşterea acestei puteri nu e hărăzită decât acelora care sunt capabili de o iluminare lăuntrică şi de asemănare cu aceasta, cu Divinitatea. E vorba, în acest caz, de cunoaşterea directă, mistică, însă cunoaşterea senzorială şi cea raţională sunt excluse.

Elevul lui Platon, Aristotel, pune la baza existenţei două concepte: „materia” şi „forma”. „Materia” e concepută ca o simplă posibilitate, iar „forma pură” este cauza primă a Universului. Divinitatea este din eternitate. E „cauza cauzelor”. Ea întrepătrunde lumea, fiind iminentă lumii. Deşi iminentă lumii, Divinitatea, ca activitate pură, se deosebeşte cu totul de lume, prin aceea că este înaintea şi în afara acesteia. Ea pune în mişcare lumea, spre scopuri din ce în ce mai înalte, până la cumplita eliberare de această materie, până la realizarea celei mai înalte forme – cea pură. În concepţia lui Aristotel, materia în sine nu există. Ea este pură posibilitate. Poate deveni orice, dar numai sub impulsul „formei”, principiul generator, cauza primară. Lumea, după acest gânditor, e un lanţ întreg de cauze şi efecte, şi pe lanţul cauză – efect, ajungem la cauza pură – Dumnezeu.

            În gândirea creştină, Dumnezeu nu e un principiu, o abstracţiune, ci se manifestă în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Este spirit inaccesibil nouă pe căile obişnuite ale cunoaşterii. El este Fiinţa absolută, existentă prin sine (ens a se), având în Sine desăvârşirea. El a creat lumea din dragoste, intrând de la început şi a rămas într-un permanent dialog, prin Revelaţie şi rugăciune, cu lumea, călăuzind-o prin harul Său spre desăvârşire, respectându-i omului, la modul absolut libertatea. Zămislind omul, Dumnezeu l-a creat ca o fiinţă liberă, stăpân pe destinul său. A creat o fiinţă liberă şi nu un sclav. A creat un fiu – fiul Său în lumea creaturală.

Din cauza acestor dificultăţi, dar şi din cauza unei viziuni extrem de profunde asupra realităţii, foarte multi pseudo-filosofi dau cele mai ciudate interpretari operelor lui Platon si fac dintre cele mai ciudate adnotari referitoare la viata sa. De aceea, unii i-au atribuit calatorii in Egipt (pe care el nu le-a facut) unde el ar fi intrat in contact cu religia iudaică şi cu cea egipteană; alţii au spus că a avut o formare şamanică în Asia Mică ş.a.m.d. Una dintre tendintele oamenilor moderni este aceea de a vedea in orice om intelept din antichitate un profet. Intr-o lume contrasemnată de ateism cred că acesta este un mecanism psihologic care arata in mod elocvent nevoia omului de sacralitate. Sa incercam totusi sa fim puţin raţionali şi să nu atribuim oamenilor din anul 500 î. Hr. cunoştiinţe care nu erau accesibile la acea vreme.

Prin urmare eu sunt foarte sceptic in privinta unei posibile descrieri a Caii Lactee de către Platon, cu atât mai puţin în Repblica , lucrare în cadrul căreia Platon are cu totul alte preocupări, şi anume viziunea sa politică. Lucrarea debutează cu o discuţie aprinsă asupra justiţiei de ude se trece in zona politicului. Platon afirmă aici, ajutându-se de mitul peşterii, că doar filosoful este cel mai îndreptăţit să conducă polis-ul deoarece este singurul care a reuşt să contemple forma Binelui.

IN cele din urmă, Platon trece în revistă o serie de 4 forme gresite de guvernare. Timocratia: forma de guvernamant bazată pe onoare. Aceasta are însă avatarul că oamenii ce iubesc onoarea vor avea apoi mereu tendinţa spre bunăstare şi posesiuni materiale, iar acest fenomen ar degenera ulterior în oligarhie. Aceasta împarte lumea în bogaţi şi săraci dar, pe măsură ce tensiunile dintre aceste două clase cresc, apare revolta şi dorinţa de egalitate ceea ce va conduce la o altă formă de guvernare, foarte cunoscută nouă astăzi măcar din punct de vedere teoretic, şi anume democraţia. Aceasta sporeşte libertăţile cetăţeneşti, iar când se va ajunge la o libertate generalizată se va simţi nevoia de o mână de fier şi se va trece la tiranie. Culmea, republica perfectă schiţată de Platon, în care filosoful este rege, se apropie cel mai mult de forma tiranică de guvernare!
Ca o adnotare ulterioară preluată din biografia lui Platon, trebuie menţionat că acesta a încercat să pună în aplicaţie statul său ideal în Siracuza, dar această tentativă a dat greş şi Platon a fost nevoit să fugă pentru a-şi salva viaţa.

Pentru informaţii legate de acest subiect, procedura cool ar fi să apelăm la serialul "Totul despre sex". Nu m-am putut uita niciodată mai mult de 10 minute la acest serial, din 3 motive: 1. protagonistele sunt foarte urâte; 2. stilul lor de viaţă n-are nimic în comun cu al majorităţii femeilor singure; 3. protagonistele sunt foarte urâte. În special Sarah Jessica Parker, dar ea măcar e deosebit de urâtă, celelalte sunt comune. Da, mă deranjează cumplit să văd patru urâte ofilite cum schimbă amanţii ca pe şosete. Aş vrea şi eu aşa ceva, dar ştiu că nu mi-ar ieşi, deşi nu-s nici urâtă, nici ofilită.

Bun, titlu aparent serios, referinţă la cultura pop în deschidere, acum pot să vorbesc ca un om normal.  Ce e cu acest stigmat al ruşinii care planează asupra fetelor singure? (A se lua notă că nu mă iau pe mine ca studiu de caz, eu sunt un roboţel şi m-am dezis de existenţa vreunei emoţii umane dincolo de carcasa mea. Dar trăiesc printre femei singure. ) O gagică există, se află, se găseşte, doar în relaţie cu un tip. Nu, nu-mi exprim vreo atitudine feministă. De fapt, sunt convinsă că şi cele mai inteligente gagici nu sunt altceva decât nişte proaste, evident când vine vorba de tipi.  Pur şi simplu nu înţeleg de ce nimeni nu simte nevoia să ureze de ziua ei unei fete singure mai întâi să fie sănătoasă şi să-şi strângă bani de vacanţa la Barcelona la care visează, de exemplu, în loc de: "Poate acum îţi găseşti şi tu un prieten serios!" Sau de ce n-o întreabă cum îi merge cu şcoala, dacă lucrează, ce-i mai face pisica, mă rog, şi altceva în afară de: "Auzi, da ţi-ai găsit şi tu vreun prieten?".  Poate fetei chiar nu-i pasă.  Sau dacă-i pasă, n-are nevoie de ajutor să-i pese şi mai mult.

Aşa se poartă şi mamele, şi mătuşile, şi prietenele. Urmează un zâmbet compătimitor, plus încurajatorul: "O să se întâmple când te aştepţi mai puţin!" (Pentru toţi fanii acestui clişeu idiot, ţin să amintesc faptul că există destui oameni care au crăpat singuri, exact aşa cum se aşteptau.) Ocazional intervine şi îndemnul ca singuratica să-şi mai coboare standardele. "Eşti şi tu prea pretenţioasă, dragă, cred!" (Încă un motiv pentru care nu mă pot lua pe mine ca studiu de caz...cine a văzut pe vreunul din indivizii de care m-am amorezat ştie că standardele mele sunt deja destul de joase.)

Un alt aspect extraordinar de enervant, e ăla că toată lumea se simte responsabilă să-ţi prezinte pe cineva. De parcă li s-ar părea extrem de jenant să stai în preajma lor cu singurătatea ta cu tot. Oare se ia? Mătuşa cunoaşte un văr îndepărtat de-al şaptelea care e băiat drăguţ şi are maşină. Nu ştiu ce prietenă îţi spune că vreun x sau y întreabă de tine.  Se miră lumea inclusiv de ce nu vrei să vorbeşti cu vreun cocalar semi-analfabet pe care ţi l-au prezentat: "Da, ştiu că e cam prost, eu n-aş ieşi cu el, dar tu tot eşti singură...merge!" sau de ce nu te arăţi mai disponibilă când vrea unul să te agaţe pe stradă.  Îţi mai permiţi să faci nazuri? Da, mă. De ce? Uite de-aia!

Deci, deci,e sănătos să faci orice compromis, doar ca să nu fii fată bătrână şi de râsul lumii în societate.  Cum i-a zis mamei una care mânca bătaie pe pâine de la scumpul soţ: "Eu am bărbat, nu ca tine! Mă apără!" (Nu mai ţin minte din ce povestea mama dacă i s-a zis când era încă tânără şi nemăritată sau după ce divorţase deja). E mare mândrie să spui că ai bărbat, altminteri realmente nu exişti. Şi când ai bărbat, neapărat toată viaţa ta gravitează în jurul lui. Şi eu vorbesc de oameni de vârsta mea, adică d-ăştia de, cu tot respectul, nene, nu prea pot fi numiţi bărbaţi.  După ce şi-au găsit alesul inimii, unele nu mai pot fi chemate la un suc "ca între fete". Cu toate că băieţii, fie ei singuri sau cuplaţi, cu siguranţă nu renunţă niciodată la berea "între băieţi"(şi bine fac). Dar asta e altă poveste.

Realitatea e că dacă ai ghinion, îţi cade cu tronc mereu cine te face să suferi, şi te toot întorci de unde ai plecat. Sau pur şi simplu unul cu care n-ai nici o şansă. Sau nu-ţi cade cu tronc nimeni, fiindcă n-ai de unde alege. Nu poţi să pocneşti din degete şi să produci o "jumătate" potrivită (a se nota că n-am zis ideală), nu-i un exerciţiu de voinţă.  Nu poţi să-ţi faci un scop în viaţă din asta. E complicat, unora le iese mai uşor, altora mai greu. Şi dacă stai într-o relaţie doar ca să fie, tot mortăciune eşti pe dinăuntru, mi-a zis odată cineva care nu s-ar mai recunoaşte mortăciune în ruptul capului. La dracu, oricum suntem indivizi şi adevărul e că nu ne e indispensabilă decât propria persoană, chiar dacă e mai puţin plăcut când rămânem doar cu ea.

Gata, am terminat cu subiectul ăsta. Doar că mă enervează să aud că o blondă mişto ar trebui să se coboare până la ăi de-o fluieră pe stradă, fiindcă n-are altceva mai bun de făcut. (Blonda nu-s eu, cred că e evident). Sau că la 30 de ani îmi expiră termenul de valabilitate oricum dacă nu m-am măritat, iar eu nici măcar nu ştiu să gătesc. "N-o să te ceară nimeni de nevastă vreodată", mi s-a mai zis, "cine ce să facă cu aşa tipă cârcotaşă şi deşteaptă (nota Nadiei: ahm. surâs modest) lângă el?" Să fie clar, o iau ca pe un compliment de calitate superioară...

Oricat sunt eu de deschisa catre a accepta natura umana de la violenta la pacifism, de la prostie la inteligenta, de la credinta la scepticism, de la ala-bala-portocala la supercalifragilisticexpialidocious, totusi exista ceva ce mintea mea refuza pur si simplu sa integreze. Cum, mai, oameni buni, in secolul 21, sa mai existe polemici pe subiectul "Dumnezeu a creeat lumea in 7 zile acum 6000 de ani" vs. "Lumea, asa cum o stim astazi, este rodul a aproximativ 13,73 bilioane de ani, timp in care s-a ajuns, prin evolutie (mutatie, selectie naturala etc.) de la microorganismele cele mai simple la organismele cele mai evoluate".

E ca si cum am polemiza inca asupra ideii de pamant plat vs pamant rotund, desi pamantul a fost vazut, fotografiat, filmat din spatiu si se vede clar ca e rotund (ma rog, turtit la poli, dar vorbesc de concept)...

Care e motivul pentru care oamenii se opun, si s-au opus dintotdeauna, stiintei si descoperirilor care le infirma superstitiile, misticismele, parerile traditionale si credintele? De la nivel micro, cand baba de la etajul trei imi explica suparata ca trebuie sa pun caciula in cap fetei ca e februarie, iar eu ii spuneam ca nu conteaza anotimpul, ci faptul ca erau 24 de grade afara, pana la nivel macro, in eterna dezbatere creationism vs. evolutionism... De parca se poate dezbate asa ceva... e ca si cum am dezbate ceva de genul "copii se nasc din boabe de piper" vs. "copiii se nasc in urma actului sexual intre doua persoane fertile, de sex opus".

De ce oamenii refuza evidenta, faptele... in favoarea povestilor, speculatiilor, imaginatiei mistice? Oare ramane ceva... ceva de copil, cu tot cu spaima de necunoscut si intuneric, nevoia de a avea un parinte care sa-l aiba in grija, facilitatea absentei responsabilitatii in virtutea faptului ca cineva are grija de toate, in fiecare dintre noi? De la deziluzia pe care am trait-o cu totii cand am aflat ca nu exista Mos Craciun, ne este oare frica sa ne mai trezim cu inca o mare deziluzie, daca am constata, intr-un oarecare viitor, cu ajutorul stiintei, ca nu exista niciun Dumnezeu? Cum se prabuseste lumea celui care are "revelatia" inversa conceptului ei de baza? Cat de crunta depresie, cat de uriasa spaima, cat de mare apasare si cat de brusca si imensa insingurare dar si claritate si intelegere simte omul care pipaie posibilitatea ca Dumnezeu sa nu existe, sa nu fi creeat nimic...? Oare in asta consta maturizarea? Constatarea simpla a faptului ca suntem implacabil responsabili de ceea ce facem si ca nu mai e nimeni deasupra noastra care sa ne ghideze pasii si sa ne ridice atunci cand cadem si ne doare? Ca a alege sa facem cuiva o bucurie, sa ajutam pe cineva nu are alta urmare decat o efemera si sublima multumire personala si ca nimeni, in afara de noi insine, nu ne va rasplati pentru asta? Ca a alege sa facem binele atat de laborios in locul raului atat de facil, fara sa o facem ca sa impresionam o forta superioara sau de frica acesteia, este o povara teribila pe spinarile noastre umane, cu o natura in sine egoista, violenta, obstinata, individualista si autodistrugatoare? Copilareasca? (se stie faptul ca cei mici, copiii, sunt cele mai crude, egoiste, stricatoare "animalute" - binele se educa, nu este innascut omului!)

Poate ca cei maturizati prin sesizarea posibilitatii unei mari absente a Celui-ce-are-grija-de-toate au in carca lor si responsabilitatea celor care refuza sa creasca si se incapataneaza sa ramana copii? Oare de asta ateii tolereaza credinciosii, dar credinciosii nu tolereaza ateii? Asa cum eu zambesc adesea cand fii-mea rastoarna si sparge diverse obiecte prin casa si asa cum eu ma straduiesc sa raman calma chiar si atunci cand ea urla cu nervi de copil care a dat nas in nas cu primele frustrari si stiu ca prin asta am trecut si eu pana sa cresc, asa ca ii acord rabdare?

Ma intreb... oare misiunea ateului este aceea de a avea grija de credincios si de a-l ajuta sa creasca si, in timp ce creste, sa nu-si faca singur rau? Ca atunci cand pui pastile din plastic in gaurile prizelor in toata casa?

Van alle dramatische situaties - zesendertig volgens Goethe - is dit de eerste. Misschien niet de voornaamste. Maar wel een die tot de verbeelding spreekt.

De smeekbede komt uit de mond van de smekeling of een groep smekelingen. Ze komt uit de mond van wie wordt vervolgd, belaagd of gekweld. Hij of zij smeekt een hogere om hiervan verlost te worden. Verlossing, verlichting, ontzetting, verschoning, vergiffenis ... de woordenschat van het smeken is eeuwenoud en rijk aan kleuren.

De smeekbede is meer dan een dringende oproep. Zoals de belager alle middelen gebruikt die ertoe nodig zijn om efficiënt de smekeling door de knieën te krijgen, trekt de smekeling alle registers van sentiment en gedrags -en gemoedsbeïnvloeding open.

Beiden even genadeloos en ongenaakbaar. Vechtend als twee onsterfelijken. Tot de dag des oordeel. Tenzij een van hen zich overgeeft uiteraard. Of tot een derde ingrijpt en een van de rollen overneemt.

De smekeling beroept zich op het recht van een laatste kans. Schetst een vooruitzicht van melkwitte nachten slapend in de lucht.

Wenst zich uit de grond van zijn hart een betere toekomst dan die van zijn ouders. Die hebben gesleurd, geslaafd en tenslotte gezeverd dat het niet mooi was. En die hebben nu niets meer. Tenzij een lidkaart van een of andere extremistische partij of een zilveren medaille & een gouden horloge voor bewezen diensten misschien. Een gouden handdruk ten hoogste, in het slechtste geval een schop onder de kont en salut-de-kost. Ondanks al die vruchteloze pogingen, die door de belager uiteraard belachelijk worden gemaakt. Het verhaal van de mier die maar niet beloond werd.

Terwijl belager en smekeling met elkaar duelleren, ook al is er geen echt duel meer, wordt de jury geacht een uitspraak te doen. De smekeling vraagt immers het publiek dat geen kant gekozen heeft, om een uitspraak, en wel dringend. De belager probeert hem monddood te maken en veronderstelt dat het publiek, én het recht, aan zijn kant staat. Vanzelfsprekend eigenlijk.

De smekeling hoeft geen louter individu te zijn. Het kunnen ook vluchtelingen zijn die om een persoon, een groep, een instelling met veronderstelde macht(en) om hulp vragen om hen bij te staan, om hen in veiligheid te brengen. Al wat ze wensen is basisveiligheid. Meer niet.

De smekelingen worden, zoals bijvoorbeeld in De kinderen van Herakles van de Griekse toneelauteur Euripides achtervolgd door de moordenaar(s) van hun voorvaderen, die elk druppel bloed dat hen herinnert aan een of ander (waan) beeld willen doen verdwijnen.

Alleen door de voortvluchtigen te verdrijven, hetzij uit een streek hetzij uit het leven zelve, kunnen ze aan de vloek die over hen heerst ontsnappen. In bepaalde, vrij zeldzame, situaties wensen ze daarbij nog hun bloed te drinken of te offeren, omdat dit hen opnieuw leven zou geven. Of ze wensen hen te verhinderen zich voort te planten, of intellectueel verder te leven, door alle intelligentsia & hun producten te verwijderen.

Het kan ook gaan om een of meerdere vrouwen die op de vlucht zijn voor een of meerdere mannen die hen willen dwingen tot gemeenschap of een huwelijk. Ze vragen een veilig onderkomen, een vluchtheuvel, een veilige muur waarachter ze kunnen schuilen tot de storm over is, of tot de drift bekoeld is.

Die veiligheid kan ook voor de doden afgesmeekt worden. Een begrafenis voor het slachtoffer van zelfdoding bijvoorbeeld. Het is nog niet zo lang mogelijk dat iemand die in dit leven innerlijk geen veiligheid meer vond, ook in een ander leven een veilig onderkomen kan krijgen.

De koning haalt er zich weliswaar geen oorlog meer op de hals, zoals Theseus in de Smekende vrouwen van Euripides, maar sociaal isolement dreigt wel vaak voor wie opkomt voor iemand die gestorven is aan zichzelf.

Als dode een plek zoeken om te sterven, wanneer je niet van nature bent gegaan, is lang niet evident tegenwoordig. Als levende is het al moeilijk. Als je het imago van oorlogsmisdadiger hebt, maak je het jezelf uiteraard niet gemakkelijk in de keuzemogelijkheden van de plaats waar je wil sterven.

Een ander scenario is dat het gaat om mensen die verward, op drift, verdwaald, de weg verloren zijn geraakt, en smeekt om onderkomen. Het verhaal van de schipbreukelingen. Niet zozeer aangetrokken door een of andere mythe, maar vooral afgestoten door onveiligheid. Een schipbreukeling komt van een schip dat averij is geraakt of kan er afgesprongen zijn omwille van onmenselijke omstandigheden. Een schip zinkt niet vanzelf, en iemand kiest niet zomaar voor onzekerheid van de woeste zee.

Dit verhaal kan letterlijk gezien worden, maar ook figuurlijk. Letterlijk : de wrakke scheepjes op de woeste zeeën in zee-engtes zoals die van Gibraltar. Figuurlijk: de mensen met een psychische kwetsbaarheid, alleenstaande vrouwen in nood, mensen met een handicap … In beide gevallen kunnen zij in de handen vallen van gewetenlozen. Enerzijds de mensenhandelaars, anderzijds hulpverleners. In de Griekse mythologie worden Perseus en zijn moeder Danaë, opgesloten in een lege geldkist in zee geworpen, maar spoelen aan bij een vriendelijke koning die zich daarmee heel wat ellende op de hals haalt. Tegenwoordig zijn de koningen lang niet zo vriendelijk meer, en is het geldtransport iets anders georganiseerd.

Maar de smeekbede is ook gemediatiseerd. In televisieprogramma's gaan presentators aan huis om mensen te verenigen, worden mensen uitgenodigd om gekwetste gevoelens te vergeven. Of soms niet, en krijgt de smekeling live een klets om de oren. Of wordt het boeltje gewoon geknipt.

De smeekbede kan zich ook in de rechtzaal afspelen. Een moordenaar smeekt zijn slachtoffer om vergiffenis. De verbannen en geïsoleerde misdadiger wordt teruggegroepen , gesmeekt, om de politie te helpen. Alhoewel dat eerder geen smeekbede is, omdat een hogere instantie eerder opvordert eerder dan smeekt.

Wanneer een slachtoffer gecremeerd of begraven wordt, elders dan verlangd, kunnen wanhopige familieleden ook smeken het lijk of het overschot naar huis te nemen. Terwijl de medische of juridische instanties het willen 'onderzoeken'. Omwille van de wetenschap. Omwille van de nog niet gesloten zaak. De autoriteiten staan bepaalde verrichtingen met het lijk ook niet toe. Er zijn regels voor het transport, voor de verbranding, voor alles. Maar iemand kan smeken, om bepaalde redenen, om het anders te doen. Alleen zal dat smeken wel geargumenteerd moeten worden. Waarmee het al bijna geen smeken meer is. Eerder een betoog. De bureaucratie is redelijk doof voor gesmeek.

Op het laatst speelt liefde een rol. Een man smeekt om de hand van een vrouw, een vrouw aan haar man om bij haar te blijven, te denken om de kinderen. Soms smeekt de een om geborgenheid, de ander om seks, nog een ander om de kredietkaart. Of wanneer er agressie is, smeekt men de kinderen te sparen. Of de jongen kan het meisje smeken om niet te lachen bij het zien van zijn derde been, het meisje anderzijds smeekt bji het eerste zicht van haar borstjes. Het meisje kan de jongen smeken respect te hebben voor haar, 'have some respect for the ladiezz'. Alhoewel dat ook alweer een teken is dat het helemaal niet is wat het lijkt, die liefde.

Terwijl iedereen weet dat er niet voor niets speciale kleding voor rechterlijke magistraten is uitgevonden. Desondanks heeft de Commissie Gelijke Behandeling jaren geleden besloten dat een moslima met een hoofddoek als griffier bij de rechtbank mag werken. Daarmee werden fundamentalisten aangemoedigd om hun orthodoxe leefwijze op te dringen aan de neutrale verschijning van de staat. En dat is geen uitzondering geworden.

Mohammed Faizel Ali Enait, een salafistisch uitziende moslim, werd door de gemeente Rotterdam bij een sollicitatie afgewezen, omdat hij weigerde vrouwen een hand te geven. Hij had gesolliciteerd naar een functie waarbij hij regelmatig in contact zou komen met burgers. De Commissie Gelijke Behandeling stelde de klager in het gelijk indien hij iedereen, dus ook de mannen zou weigeren een hand te geven.

Hoe zou een Afghaans-Nederlandse burger die het Taliban-regime heeft meegemaakt hierop reageren? In het gunstigste geval gaat hij onmiddellijk onderduiken, zoals hij in het verleden deed. In het slechtste geval komen al zijn trauma’s bovendrijven, maar dat interesseert de commissie niet. Moslims die anderen wel een hand geven, werden door de commissie de facto als slechte moslim neergezet, want de commissie constateerde dat een moslim wordt verboden om vrouwen een hand te geven. Nu heeft de Rotterdamse rechtbank de klager in het ongelijk gesteld. En zeer terecht. De rechter heeft op basis van ons arbeidsrecht en jurisprudentie geoordeeld. Een pacifist kan toch ook niet gaan solliciteren bij een ME-peloton.

Voor het uitoefenen van een beroep kan een overtuiging, ideologie, uiterlijke verschijning of bepaalde religieuze houding een belemmering zijn. Dus, de aard van de werkzaamheden is bepalend voor de vraag of er sprake is van discriminatie. Overigens vind ik dat de klager ook op basis van zijn kleding kon worden afgewezen: met carnavalskleding kun je geen klantmanager zijn bij een overheidsinstantie.

Zambetul e maro si parul meu caramiziu pluteste... Ma vezi? Ma fac din verde maro, ma fac din tanara,  responsabila, ma fac din copila, si mai copila.
28 august 2008

O traducere a unei cărţi aflate oarecum pe muchie, însă am zis că merită menţionată. Este vorba de Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, mai precis spus, un dialog între Richard Rorty şi Gianni Vattimo. Titlul sau, mai bine zis, tematica acestei cărţi nu îmi stârneşte prea multă curiozitate. Aş putea spune că aştept altă traducere din Rorty, însă cred că, până la urmă, lucrările sale fundamentale pot fi foarte bine citite în original. Cam atât la traduceri.

Am mai găsit două recenzii la două cărţi pe care se întâmplă să le am în bibliotecă şi să le fi citit. Una este La ce bun adevărul? de Pascal Engel şi Richard Rorty (link-ul spre articol îl găsiţi în newsletter, este direct către un pdf). Perspectiva asupra adevărului şi justificării este interesantă, deşi eu aş vedea altfel problema. Şi anume că poţi justifica, atât o propoziţie pe care o asertezi, cât şi o acţiune şi totuşi afirmaţia ta sau maxima după care te ghidezi în acţiunea respectivă să fie falsă. Aici se vede că există, totuşi, o diferenţă între adevăr şi justificare. Sigur, şi aici ar fi mai multe lucruri de lămurit, nu vreau însă să mă afund mai tare în această problemă .

Ce-a de-a doua recenzie se referă la o apariţie mai importantă în domeniul filosofiei analitice, şi anume Dincolo de limitele gândirii a lui Graham Priest. Nu voi intra în tematica foarte interesantă a carţii, pentru că ar fi foarte multe de spus. Aceasta este, de altfel, foarte bine schiţată în recenzie. Trebuie să mă opresc, însă la un alt aspect, şi anume la justificările care trebuie să însoţească orice carte de filosofie analitică. E cazul cărţii de faţă şi al altora apărute tot la Paralela 45. De ce are nevoie publicul românesc de clarificări, justificări, eliminări ale unor prejudecăţi, atunci când e vorba de filosofi  precum Priest, Quine sau alţi autori ce ţin de tradiţia analitică, în vreme ce contribuţiile altor filosofii, consideraţi în sens larg continentali, nu mai au nevoie de nici o prezentare? Am putea invoca lipsa de informare, însă motivul este slab, e suficient să dai un search pe google pentru a vedea  suficiente resurse pentru filosofii analitici. Revenind la subiect, cu tot efortul de a depăşi distincţia analitic-continental, o carte precum "Dincolo de limitele gândirii" nu poate fi bine primită în rândul majorităţii împătimiţilor filosofiei. Dintr-un motiv foarte simplu: sunt foarte puţini cei care pot să parcurgă şirurile de demonstraţii logice şi formule. Iată ce spune Camil Golub, autorul recenziei mai sus menţionate:

"Este adevarat ca anumite capitole ale cartii nu pot fi citite decat cu creionul in mana si facand minimul efort de a urmari articulatiile logice propuse. insa, odata depasita “formulofobia” inexplicabila de care dau dovada atatia oameni pasionati de filosofie, se va vedea ca simbolizarile si demonstratiile formale nu sunt decat niste instrumente extrem de utile in articularea riguroasa a unei teze metafizice substantiale: la granita a ceea ce poate fi gandit exista lucruri care nu pot fi gandite, dar care pot fi totusi gandite."

Până la urmă, teama de formule este explicabilă în rândul celor care s-au apropiat de filosofie din alte domenii "umaniste" şi n-au nici un fel de pregătire în logică. De asemenea, este explicabilă şi dorinţa acestora de a citi texte "sclipitoare" şi înfrumuseţate cu diverse emoţii şi trăiri. În rândul celor care au totuşi o pregătire filosofică, teama de formule îşi are originea în teama de logică, pentru că foarte mulţi din cei care studiază filosofia nu pot (sau refuză pur şi simplu) să vadă utilitatea logicii în filosofie. Atât timp cât ei văd logica drept disciplină nesemnificativă şi marginală pe lângă căutarea adevărului absolut, a mântuirii sau a altor idealuri considerate "filosofice", n-au cum să vadă rolul acesteia în cadrul mai larg al reflecţiei filosofice. Dacă mai menţionăm şi cât de puţine rezultate ale cercetărilor contemporane de logică sunt accesibile studenţilor sau studiate în facultăţile de filosofie, n-ar trebui să ne mire privirea lor neajutorată în faţa unor cărţi ce se bazează pe dezvoltări recente ale logicii.

Dacă ar fi să ajung la o concluzie după toate acestea, cred că trebuie să mă mulţumesc cu o concepţie modestă şi anume că puţin e mai bine decât deloc.

Mijn tegenspoed is niet te wijten aan mijn denkwijze, maar aan die van anderen. Een redelijk man die de vooroordelen der dwazen veracht, wordt noodzakelijkerwijs de vijand der dwazen, dat kan hij verwachten, en hij moet er maling aan hebben.

Een reiziger volgt een mooie weg. Deze is met voetangels en klemmen bezaaid. Hij loopt erin. Zegt u nu dat dat de schuld is van de reiziger of van de schelm die die valstrikken voor hem heeft gespannen?

Als ik bijgevolg mijn vrijheid kan terugkrijgen op voorwaarde dat ik mijn principes en neigingen opgeef, kunnen we voorgoed afscheid nemen van elkaar, want liever nog geef ik duizendmaal mijn leven en vrijheid op, als dat al mogelijk is, dan mijn principes en voorkeuren.

Ik heb deze principes en neigingen tot het fanatieke opgeschroefd, maar dat fanatisme is de vrucht van de vervolging door mijn tirannen. Hoe langer ze mij blijven kwellen, hoe dieper mijn principes in mijn hart zullen wortelen, en ik verklaar openlijk dat er met mij over vrijheid niet te onderhandelen valt.

Ik zeg het u, ik zal het tegen iedereen zeggen. Zelfs als ik op het schavot stond, zou ik niet van gedachte veranderen.

Markies Donatien Alphonse François De Sade in 1783 na 15 jaar opsluiting in diverse gevangenissen.

uit: "D.A.F. De Sade, "brieven uit de Gevangenis", uitgeverij Bert Bakker

"Mon plus grand chagrin est qu'il n'existe réellement pas de Dieu

et de me voir privé, par là, du plaisir de l'insulter plus positivement."

Privirile mi se incruciseaza melancolic intr-o indepartare ondulatorie a mintii umane.

Foarte multa lume cauta pe youtube in primul rand muzica, videoclipuri, emisiuni, dar prea putin lucruri profunde, chestii si aspiratii mai titanice ca gandire si intelegere.
Mi-a placut mult cum vorbeste omul acesta, Liiceanu, desi nu sunt de acord intru` totul cu unele lucruri pe care le scrie sau cum le gandeste consideratia mea pentru dansul este foarte mare, am avut placerea intr-o zi sa ii strang mana si poate o sa am ocazia sa mai fac asta pe viitor.
Cred ca Liiceanu este pe cale sa ma convinga ca Abel era mai inteligent si mai formidabil decat Cain.
In conditiile in care Mass Media noastra nu ii cheama la televiziuni la ore de prime time in favoarea becalismelor sau columbenilor, muie ba, vrem cultura, nu cacat de consumism si hotie, nu astea sunt modelele de urmat romanesti: Irinel & Monica Gabor si Becali.

Daca va place, urmariti in continuare, nu uitati ca sunt foarte putine vizite pe acest clip si ca imbecilii sunt de 10 ori mai multi decat inteligentii :) , sa le aratam securistilor care incearca sa ne manipuleze cu publicitatea si televiziunile lor manipulatoare ca putem sa ne alegem singuri adevarul, nu cel care ni-l servesc ei, prelucrat si coafat dupa interesele lor.

http://www.youtube.com/watch?v=R313GJl-I3g
http://www.youtube.com/watch?v=lfNXd5hM67I
http://www.youtube.com/watch?v=RtQYNxqHJSM
http://www.youtube.com/watch?v=DXKtMN8rfzs
http://www.youtube.com/watch?v=8wqL4jhJQXk